Cum am scris povestea „Bătrânul și încrederea”

Totul începe cu o idee

Stau în curtea casei și mă uit în gol spre muntele care a început să înverzească, la Brașov. E mai și soarele a început să aibă cât de cât putere. În mod normal m-aș bucura de vreme, căldură și flori, dar în 2020 mi-e greu să fiu voios din motive de carantină și nu numai.

Mihaela a venit câteva zile la mine să mai înregistrăm niște povești, treaba merge destul de greu pentru că amândoi suntem cam abătuți cu tot ce se întâmplă în jurul nostru. E sus, în zona noastră de oaspeți și face cursuri online – e un vulcan de energie și de efort, nu stă o clipă.

Și cum stau la soare primesc de la ea un mesaj pe WhatsApp: „Tudor, oare am putea să facem niște povești pe temele astea”? Mesajul e însoțit de următoarea poză:

Citesc povestioarele, soarele a început să ardă puțintel, mi se par puțin cam puerile. Mă uit la subiecte și încep să mă gândesc. Cea cu încrederea mi se pare că are potențial, de altfel e unul din subiectele mele preferate despre care studiez de ani întregi.

Povestea e o mișcare dintr-o situație în altă situație

Ca să faci o poveste ai întotdeauna nevoie de niște ingrediente. În primul rând, povestea e o mișcare, orice poveste bună schimbă o situație în alta, de preferință una rea în una mai bună (deși se poate și invers).

Deci avem nevoie de o situație care să contrasteze cu cea descrisă de încredere. Ne trebuie un loc lipsit de încredere, în care oamenii stau pitiți în casă, dârdăind de frică. Iată deci că am stabilit cum arată punctul de plecare.

Transformarea e asigurată de un factor intern sau extern

În continuare avem nevoie de un factor care să declanșeze mișcarea de mai sus, intern sau extern. Uneori transformările au loc intern, declanșate de revelații sau introspecții ale personajelor. Alteori e un factor extern, iar în situația poveștii mele mi se pare mai potrivit.

Iar dacă mă gândesc bine, în locul lipsit de încredere factorul extern trebuie să fie un bătrân, limpede la față și la ochi și cu vocea tunătoare, care să-i pună pe oamenii neîncrezători să se privească în oglindă și să-și dea seama că nu au ajuns într-un loc prea bun.

Deznodământul

La final avem deci o situație schimbată, de data asta în bine. Factorul extern al schimbării, bătrânul cu priviri limpezi și voce tunătoare dispare misterios, lăsând în urma lui niște oameni mai buni și cu mai multă încredere.

Am scris povestea în flux cum se spune uneori, imediat ce ideile de mai sus s-au cristalizat în mintea mea. A durat probabil 15-20 de minute să o scriu, când am terminat soarele de primăvară ardea bine de tot. I-am trimis povestea Mihaelei și am și înregistrat-o în aceeași zi.

O puteți citi în continuare, sau o puteți asculta aici.

Bătrânul și încrederea

Satul despre care urmează să-ți povestesc era unul special, de la câmpie. În satul ăsta, oamenii nu aveau încredere unii în alții. Dar știi cum, deloc.

Seară de seară, oamenii din sat încuiau curțile, grajdurile și ușile caselor bine. Apoi, în case, fiecare om se închidea în camera lui și jumătate din noapte și-o petrecea dormind iepurește, cu un ochi deschis și atent la fiecare zgomot, oricât de mic.

Dimineața, oamenii deschideau ușile camerelor lor și se uitau cu atenție să vadă ce pericole îi pasc, după care deschideau cu teamă ușile caselor și unul din ei își făcea curaj să vadă ce e pe afară, iar mai apoi deschideau porțile curților și scoteau animalele din grajd să le ducă la păscut. Totul făceau cu cea mai mare grijă, o grijă dată de teamă.

Într-o zi însă, în satul de care-ți povestesc, sosi un bătrân cu barba albă. Toți sătenii îl priviră cu un amestec de curiozitate și teamă, întrebându-se cine o fi bătrânul și ce o fi vrând el. Bătrânul îi privi și le spuse:

• Am plecat de tânăr să descopăr lumea. Am bătut satele și orașele acestei țări în lung și în lat, dar la voi am ajuns pentru că am auzit că sunteți cei mai temători oameni din țară. Și-am venit să vă cunosc și să aflu dacă ceea ce se spune despre voi sunt doar vorbe în vânt sau chiar așa e.

Când auziră așa ceva, oamenii din sat începură să dârdâie de se auzea cum le clănțăne dinții în gură. Ce voia moșul ăsta, cu barba lui albă și privirile lui limpezi care-i străpungeau.

Văzându-i cum tremură de frică, moșul își mângâie barba și spuse:

• Voi ați uitat oare când erați prunci mici și vă aruncau părinții în aer și vă prindeau, în vreme ce voi chiuiați și râdeați de bucurie? De unde știați că nu o să vă scape părinții voștri și nu o să vă loviți rău de tot? De ce în loc să râdeți nu țipați de spaimă?

Câțiva oameni din mulțimea adunată priviră mirați, dar alții, aducându-și aminte de cum era când îi aruncau în aer tata sau mama, zâmbiră și ochii li se umplură de lacrimi. Iar moșul continuă:

• Și când bunicii v-au suit prima oară în căruță și v-au învățat să mânați caii, nu v-a fost teamă că veți speria caii și o vor lua la fugă și n-o să vă mai puteți opri și vai vai ce o să se întâmple?

La auzul acestor cuvinte, încă alți câțiva oameni dădură din cap, aducându-și aminte de bunicii lor iubiți și de prăjiturile nemaipomenite și dragostea pe care o primeau de la bunicuțe. Ce frumoase erau timpurile alea – se gândiră toți.

• Dar când ați mers prima oară la grădiniță și ați învățat să cântați și să spuneți poezii și să vă jucați cu alți copii, atunci de ce nu vă era teamă și chiuiați toți de bucurie și de fericirea jocului? – continuă moșul.

Și alți săteni, care-și aduseră aminte de cum a fost prima oară când au trebuit să recite o poezie lui Moș Crăciu, și cât de fericiți au fost când au primit cadourile, oftară cu ochii înlăcrimați.

• Și mai apoi, când erați tineri, și v-a plăcut de o fată sau de un băiat, nu v-a fost teamă că că el sau ea n-o să vă placă dacă o invitați la o horă? De unde ați avut încredere să faceți voi primul pas?

Câțiva săteni roșiră, iar alții chiar scoaseră un mic țipăt aducându-și aminte de vremurile când erau tineri și de cum simte fiecare prima dată când iubește pe altcineva decât pe cei din familia lui sau ei. Pentru că vremea trecuse, dar ce zicea moșul cu barbă albă și ochi nemaipomenit de albaștri era foarte adevărat, și fiecare-și aducea aminte și de copilărie, și de tinerețe, și de vremurile când parcă lumea era mai frumoasă și mai sigură.

Iar moșul se ridică în picioare, își luă toiagul, îi privi în ochi și le spuse:

• Deci e adevărat că aici, în satul ăsta, voi nu aveți încredere unii în alții, nici între voie și nici cu cei dragi. Poate voi nu băgați de seamă asta, pentru că oamenii se obișnuiesc cu orice, dar e mare păcat că sunteți așa. Și nu trebuie să uitați că încrederea pe care ați primit-o în pruncie, sau când erați tineri, ați pierdut-o pe drum și acum vă închideți în case și tremurați de teamă. Și copiii voștri vă văd, și nu o să mai chiuie când îi aruncați în joacă în aer, și nici nu-i vor mai spune poezii lui Moș Crăciun, iar tinerii nu vor mai îndrăzni să-și mărturisească dragostea. Asta vreți voi? – tună Moșul.

Și oamenii se rușinară și puseră privirile în pământ. Și când le ridicară, moșul cu barbă albă și ochi albaștri se făcuse nevăzut. Și oamenii se mirară și se întrebară cine o fi fost moșul ăsta care le-a spus asemenea lucruri înțelepte.

Așa că hotărâră împreună ca în satul lor ușile și porțile să nu mai fie ferecate niciodată. Și puteai să intri oricând, oriunde și nimeni nu se supăra. Și copiii chiuiau, și se jucau cât era ziua de lungă, iar oamenii munceau cot la cot și nimeni nu mai dormea noaptea iepurește, cu un ochi deschis și tremurând de frică.

Iar moșul care-i ajutase pe oameni să se schimbe din oameni plini de neîncredere în oameni ca oricare alții probabil că și-a continuat drumurile de-a lungul și de-a latul țării, la alți oameni care poate aveau destulă încredere, dar avea alte lucruri nu tocmai bune pe care le făceau. Și și acelora moșul le rostea adevărul, țintindu-i cu privirile lui albastre și ajutându-i să se vadă așa cum erau și să se schimbe.

Articol din categoria: Povești audio