Zamfirica, Zamfirel și nenea Ciolănel

Povestea asta trebuie ascultată cu ochii închiși, așa că vă rog: închideți-i. Respirați adânc. Lăsați capul moale pe pernă. Mai respirați o dată și acum imaginați-vă următoarele:

O pajiște mare și frumoasă la munte, într-o zi senină de vară. Pajiștea e înconjurată de dealuri împădurite cu brazi. Din loc în loc pe pajiște, câte un stejar. Într-un colț al pajiștii un izvor rece ce susură liniștit. Lângă izvor, o stână. Pe pajiște stă răsfirată o turmă de oi. Sub unul din stejarii de care vă povestim stau ciobanii împreună cu câinii lor.

Puțin mai departe un grup de oi care behăie. În mijlocul oilor stă o oaie pe nume Zamfirica. Zamfirica e binecunoscută printre oile din turmă, e tot timpul veselă, glumeață și pusă pe șotii. Acum de exemplu le spune celorlalte oi din jurul lor un banc care sună cam așa:

• Știți de ce a fost dat afară un cioban de la o turmă? Pentru că a adormit în timp ce număra oile!

Și să te ții behăieli, râdeau toate oile și toți berbecii de nu mai puteau. Iar dacă ești mititel și nu ai învățat încă de la părinții tăi că numărând oi cu ochii închiși adormi mai repede, iată că afli asta acum de la noi. Dar să revenim la oile noastre, cum se zice.

• Eu nu am înțeles nimic – se auzi o vocea subțire de miel a lui Zamfirel. Cum adică a fost dat afară? Și de ce număra oile? Unde era stâna unde era cioban omul ăla? Și când număra oile, dimineața sau seara? Și număra și oile negre, sau numai pe cele albe? De ce nu număra și câinii?

Zamfirica se întoarse dintr-o dată spre Zamfirel, căpătând o față serioasă și spuse:

• Zamfirel, ce-i cu atâtea întrebări? Nici nu mă lași să-ți răspund, am și uitat care a fost prima ta întrebare, zău. Mai domol!

Acum e momentul să vă spun două cuvinte despre Zamfirel, ca să înțelegeți de ce s-a cam enervat Zamfirica. Se știe că mieii, la fel ca și puii de oameni, sunt foarte curioși din fire. Lumea toată pare o aventură și-s atâtea lucruri de văzut, de mirosit și de gustat că timpul trece fără să-ți dai seama.

Zamfirel însă era prea de tot. Curios și băgăcios din fire, apărea pe te miri unde, iscodind și întrebând într-una.

Când ciobanul mulgea seara oile, hop și el să vadă ce face ciobanul acolo și să guste din lapte. Când mergeau oile la adăpat, repede-repede și el să numere câte înghițituri de apă ia fiecare și să îi întrebe pe fiecare de ce beau mai mult sau mai puțin.

Zamfirel rămăsese de pomină și când ieșise la păscut cu oile mari pe dealurile din jur și, luându-se cu urmăritul unor fluturi ca să afle de ce au aripile așa de colorate și de ce zboară din floare în floare, se pierduse de turmă. 

Toată lumea l-a căutat apoi până seara, nu-i lucru puțin când se pierde un miel din turmă. Și ciobanii s-au agitat, și Zamfirica și prietenele ei, dar dintre toți Zamfirel a fost găsit cam speriat și cam tremurând de spaima venirii serii de către dulăul Ciolănel.

Când a apărut cu Zamfirel, oile au izbucnit în behăituri, ciobanii în urale și ceilalți dulăi au hămăit fericiți și mândri.

Zamfirel a început să povestească ce a făcut cât a fost singur, exagerând ca de obicei:

• Nu m-am pierdut de voi, eu am vrut să văd unde găsesc iarbă mai bună pentru toată lumea – spuse el plin de importanță. Am fost pe toate dealurile și am gonit niște urși care nu voiau să caut iarbă și pe dealurile celelalte, se dădu și mai mare.

Toți îl ascultau și cam știau cine e Zamfirel, dar așa mare le fusese spaima că nu-i ziseră nimic. Doar Zamfirica, mama lui, care trăsese o spaimă soră cu moartea, îl întrebă pe Ciolănel cum și unde l-a găsit pe Zamfirel.

Ciolănel era un dulău de stână mare, flocos, în general foarte tăcut, care nu se pierdea niciodată cu firea și care organiza oile de minune după comenzile ciobanilor.

• Ei – spuse el, l-am găsit și gata. Bine că suntem cu toții bine, ce atâta agitație.
• Te rog eu – replică Zamfirica, spune-mi unde l-ai găsit ca să știu dacă se mai pierde vreodată unde să-l caut.
• Dacă se mai pierde vreodată – zise Ciolănel, tot mie trebuie să-mi spui. Eu am mirosul bun și știu să iau o urmă. Și știu și să vin înapoi de unde am plecat să nu vă jucați cu asta.

Iar pentru că se lăsa seara, toată lumea merse la culcare fericită că l-au găsit pe Zamfirel întreg. Și de îndată ce agitația s-a domolit și toată lumea a început să sforăie, Zamfirel se apropie de Ciolănel care nu dormea – pentru că noaptea trebuia să păzească stâna de alte animale sălbatice.

• Nene Ciolănel, nu știu ce am dar nu pot să dorm. De fapt, adevărul e că m-am cam speriat și tare m-am bucurat când te-am văzut. Pădurea mi s-a părut înfricoșătoare fără voi. Pot să stau puțin cu tine?
• Ham ham – răspunse Ciolănel în surdină.
• Nene Ciolănel, știi ce mă frământă pe mine? De ce deși oile și câinii au patru picioare și blană vorbim limbi atât de diferite?
• Hmmmm – scoase așa un sunet câinesc Ciolănel.
• Și de ce ciobanii cântă așa trist seara când stau la foc? Nu se bucură că sunt cu noi oile și cu voi câinii?
• Ham – spuse Ciolănel rezervat.
• Și de ce…
• Sssssssssssssssssssst – spuse dintr-o dată Ciolănel ciulind urechile.

Zamfirel îngheță cu gândul la toate zgomotele ciudate și înfricoșătoare pe care le auzise cât fusese singur. Nenea Ciolănel ridică nasul în aer (iar dacă nu știați nasul câinilor se numește trufă) și adulmecă aerul cu atenție.

Stătu așa preț de câteva minute, după care lăsă trufa și urechile jos și puse botul pe labe. Zamfirel îl privi plin de curiozitate și spuse:

• Ce a fost asta, nene Ciolănel?
• Măi Zamfirel – răspunse Ciolănel, tare curios și băgăcios mai ești. Uite, stai de câteva minute cu mine și pui tot felul de întrebări, iar la unele nu am nici eu răspuns. De ce avem patru picioare și blană și vorbim limbi diferite? Sincer să fiu nu știu. De ce sunt triști ciobanii la foc seara? Pentru că se gândesc la familiile lor din vale și le e dor de soțiile și copiii lor. Și ce am simțit acum? Am simțit cum trece un urs prin apropiere, dar s-a îndepărtat și n-am mai agitat pe toată lumea. Acum că ți-am răspuns la întrebările astea, închide ochii și dormi. Copiii de vârsta ta au nevoie de mult somn.
• Doar o întrebare aș vrea să mai pun, nene Ciolănel.
• Nu, răspunse calm Ciolănel. Acum dormi, mâine mai pui întrebări. Am zis, ham!
• Bineeee nene Ciolănel – spuse Zamfirel și se cuibări în blana lui Ciolănel, oftând ușor amândoi deodată.

Și uite așa, viața la stână curge în continuare exact așa cum s-a pomenit din moși strămoși, Doar că la stâna noastră avem niște personaje de pomină: o oaie veselă și glumeață pe nume Zamfirica, un miel curios și băgăcios pe nume Zamfirel și cel mai calm și organizat câine de pe lumea asta care are grijă de toți, pe nume Ciolănel.

Dar… doar o corecție aș vrea să fac. Zamfirel nu mai e curios și băgăcios acum, ci e un berbec calm și organizat, așa cum a învățat de la prietenul lui cel mai bun, tot blănos și tot cu patru picioare, dar care vorbește altă limbă.

Și e ușor să ne închipuim finalul acestei povești: Zamfirica spune bancuri de se prăpădesc toate oile de râs, Ciolănel are grijă de toată lumea și mai noi are și o mână dreaptă cu care să facă asta, un berbec pe nume Zamfirel.

Ce faci, ai adormit deja numărând oile? Dacă da, eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa!

Articol din categoria: Povești audio